Vineri 28 04 ’17. ora 08 05 am. Mergeam spre Bucuresti, la serviciu, cum fac de vreo 16 ani, totul intr-o nota foarte obisnuita. Un telefon plin cu manele, o doamna cu basma care tocmai sunase acasa si tipa in telefon cum cel de la capatul firului trebuia sa pregateasca mancarea porcilor ( am auzit detalii impresionante). “Nasul” care se certa cu un domn de la tara caruia tocmai ii expirase abonamentul dar acesta nu recunostea. Lucruri. Vis a vis de mine parca din nimic se aseaza o poveste. O poveste incredibila a unui baiat care tocmai ceruse voie sa se aseze acolo, lucru neobisnuit( sa ceri voie). Un baiat, pe care, privindu-l mai atent observ ca avea mici probleme de comportament (nu in sensul rau). Doamna din fata lui pe care o vad in fiecare dimineata urcand din Videle, are curajul si inspiratia sa inceapa o discutie cu el. De unde esti? il intreba ea. “Din Rosiori, dar mai exact eu sunt din Plosca, numai ca parintii mei m-au dat la casa de copii inca de cand aveam cateva luni”. Liniste. Instantaneu si involuntar am facut urechile mari si inima mica. Urma sa aud o poveste care, sper si acum sa-mi schimbe ordinea pe care eu am dat-o lucrurilor din viata mea. Esti la scoala? intreba din nou doamna. “Da, am 19 ani si trec in clasa a-10-a”. Bravo! se auzi incurajarea fireasca de altfel. Si unde stai, la camin? “Da! Suntem separati, un camim de fete si unul de baieti”. Urmeaza intrebarea pe care nu cred ca as fi putut sa i-o adresez niciodata. Intrebarea care mi-a fost una dintre cele mai mari lectii de viata. Si cum e viata la camin? Ma uit atent la el. Ochii incep sa priveasca fara a putea fi controlati, ii devin din ce in ce mai umezi, iar barba incepe un tremur involuntar si toate acestea te faceau sa ai aceleasi trairi cu ale lui. “Viata o iei asa cum e, cu bune si cu rele. Eu am fost educat de mic sa fiu respectuos, sa nu fur, si sa am o meserie”. Pielea mi se facu de gaina iar nodul din gat incepu sa se zbata fara al putea controla. Milioane de ganduri imi inundau mintea, care incepea sa fie din ce in ce mai mica pentru o poveste atat de mare. Nu puteam sa cred ca asist la o poveste atat de dramatic de reala.
Doamna continua sirul intrebarilor parca din ce in ce mai greu de adresat. Si cum ai ajuns la camin, stii care e povestea ta? “Tatal meu natural nu m-a recunoscut ca fiind al lui si pentru asta a parasit-o pe mama. Mama si-a gasit un alt barbat care nu a vrut sa o ia cu copil si asa am ajuns la camin”. Firar mata…a fost tot ce mi-a venit in minte in acel moment. Si iata cum povestea destinului unui om se scrie in cateva randuri. Dureros, din ce in ce mai dureros! Decizia unui tata urmata cu fidelitate de cea a mamei, trimit un suflet sa traiasca altfel. Un suflet pe care il condamna la o altfel de viata: fara mangaieri, fara povesti, fara cadouri, fara… mama. Si acum unde te duci? “Ma astepta in gara verisoara mea care ma iubeste si de la care am invatat foarte multe lucruri bune”. Apropo, zice din nou doamna, pe tine cine te-a educat? ca vad ca esti un copil educat. “Instructorii mei, profesorii, si o matusa la care tin foarte mult. Dar mai fac si dracii sa stiti”! Aoleo, ce faci? spune speriata doamna. “Imi placea sa pun brichete pe soba dar acum nu mai fac”. Ajungem in Bucuresti iar la despartire doamna ii intinde o bacnota de 10 lei. Ia sa-ti iei o inghetata. Atentie! “Nu pot, multumesc frumos! dar ma descurc, eu am si o meserie”. Ce meserie? “Sunt gradinar”! M-am blocat. Aveam ocazia sa fac ceva, sa spun ceva, sa-i dau ceva. N-am facut-o. Si imi pare rau. E tarziu! Ortodoxul a scos din buzunar 10 lei si i-a oferit cu tot dragul baiatului, sub privirile multor martori. Adventistul in schimb, a asistat pasiv si a fost lipsit de orice reactie. Exact ca in pilda samariteanului milos. Peronul se umple de oameni iar baiatul se pierde in multime urmandu-si destinul pe care parintii lui l-au ales pentru el.
Si aceasta nu este decat una din milioanele de povesti triste traite de copiii “oamenilor”!

Advertisements